Prolactina

Prolactina este un hormon produs de lobul anterior al hipofizei (adenohipofiză).

Prolactină prezintă multiple funcții, cele mai importante fiind: declanșarea producției de lapte și întreținerea acesteia.

Hiperprolactinemia se definește prin creșterea nivelului de prolactină la nivel sanguin, și reprezintă o cauză des întâlnită în cazul disfuncțiilor gonadale și a infertilității, deoarece interferă cu maturarea foliculară și cu secreția de LH și FSH în cazul femeilor.

Semnificație clinică

Valorile crescute ale prolactinei pot fi primele indicii ale disfuncţiei hipofizare. O serie de factori, în afara situaţiilor de boală, influenţează concentraţia prolactinei.

Factorii care duc la creşterea concentraţiei de prolactină sunt: sarcina, stimularea mamară, stresul, o serie de medicamente, precum şi TRH.

Administrarea anumitor medicamente pot crește nivelul prolactinei din sânge:

• estrogeni
• progesteron şi androgeni
• fenotiazine și alte antipsihotice
• antidepresive
• anxiolitice
• antagoniști ai dopaminei (metoclopramid, domperidon)
• alfa-metildopa
• antihistaminice
• antagonişti ai receptorilor H2 (cimetidină)
• opiacee
• antihipertensive
• antituberculoase

Factorii care duc la scăderea concentraţiei de prolactină sunt: administrarea de L-dopa şi bromocriptină.

Indicaţii

• stabilirea diagnosticului în cazurile de infertilitate la bărbaţi şi femei şi a disfuncțiilor hipofizare
• monitorizarea disfuncţiilor gonadale la bărbaţi şi femei
• managementul amenoreei şi galactoreei.

Pe lângă forma monomerică, biologic activă (care reprezintă 85 - 95% din prolactina totală la persoanele sănătoase), prolactina mai poate fi întâlnită şi în alte forme structurale: forma oligomerică (dimerică/trimerică) şi macroprolactina care este, în principal, un complex format din monomeri de prolactină şi o imunoglobulină G (IgG) anti-prolactină, iar în unele cazuri, un agregat de monomeride prolactină.

Se consideră ca macroprolactina are o activitate biologică absentă sau scăzută, deoarece nu poate traversa endoteliul şi astfel nu ajunge la receptorii celulari de suprafață. La persoanele sănătoase forma oligomerică reprezintă mai puţin de 10 % din prolactina circulantă, iar macroprolactina reprezintă mai puţin de 1% din prolactina totală.

În cazurile de hiperprolactinemie, proporţia formelor circulante poate să fie diferită:

• datorită monomerilor de prolactină (hiperprolactinemie reală)
• consecinţă a prezenţei oligomerilor sau polimerilor de prolactina (macroprolactinemie).

Conform datelor publicate în literatura de specialitate, frecvenţa macroprolactinemiei la pacienţii cu hiperprolactinemie este de 15 - 26%. De aceea, în cazul valorilor crescute de prolactină, este necesară efectuarea unui screening al prezenţei macroprolactinei, pentru a se putea face diferenţierea între hiperprolactinemia reală şi macroprolactinemie.

Metoda utilizată este precipitarea cu polietilenglicol (PEG) 6000. PEG precipită macroprolactinele, iar în supernatant vor rămâne monomerii de prolactină, care vor fi măsuraţi.

Convenţia actuală este de a raporta concentraţiile serice de prolactină monomerică post-PEG ca şi procentaj din prolactina totală obţinută din serul netratat, cu folosirea unui cut-off de 40% pentru a distinge între macroprolactinemie şi hiperprolactinemia reală:

• coeficient de recuperare >= 60 %: absenţă macroprolactină (hiperprolactinemie reală)
• coeficient de recuperare