Fosfor în urină

Majoritatea fosforului din corpul uman este prezent în oase sub formă de hidroxiapatită. Restul este implicat în metabolismul intermediar al carbohidraţilor şi intră în constituţia unor compuşi importanţi fiziologic, cum ar fi fosfolipidele, acizii nucleici şi ATP.

Fosforul este prezent în sânge sub formă de fosfat anorganic şi, într-o proporţie redusă, de acid fosforic legat organic. Fosforul organic extracelular se găseşte exclusiv sub formă de fosfolipide. Absorbţia fosfaţilor are loc la nivel jejunal în proporţie de 80%, fiind diminuată de substanţe care leagă fosfaţii: Ca, Mg, Al și favorizată de vitamina D activă.

Excreţia fosfaţilor la nivel renal este corelată cu fosfatemia. Aproximativ 80% din fosforul filtrat glomerular este reabsorbit la nivelul tubilor contorţi proximali. Excreţia fosforului este dependentă în principal de reglarea reabsorbţiei acestuia la nivelul tubilor proximali. Reabsorbţia fosfaţilor este influenţată de o serie de factori, cei mai importanţi fiind parathormonul (PTH), calcemia, magneziemia. PTH-ul, hipocalcemia şi hipomagneziemia inhibă reabsorbţia.

Factorii care cresc excreţia urinara a fosforului includ: dieta bogată în fosfor, PTH-ul, creşterea volumului extracelular, aportul redus de potasiu, defecte ale tubilor contorţi proximali (cum ar fi sindromul Fanconi, osteomalacia indusă tumoral).

Factorii care scad sau sunt asociaţi cu scăderea excreţiei fosforului urinar includ: dieta cu conţinut redus de fosfor, insulina, aport crescut de potasiu, scăderea absorbţiei intestinale a fosforului (ex. antiacide care leagă fosfaţii, deficienţa de vitamina D, malabsorbţie).

Semnificație clinică

Excreţia renală a fosfaţilor contribuie la formarea calculilor renali, determinarea fosforului urinar fiind utilă în investigarea pacienţilor cu nefrolitiază.

Referinţele metodei de lucru