Boala Meniere: ce este și cum afectează urechea internă

Boala Meniere este o boală a urechii interioare care provoacă episoade spontane de vertij împreună cu pierderea intermitentă a auzului, sunetele din ureche (tinitus) și uneori cu senzația de presiune în ureche.

Boala Meniere este o tulburare clinică ce se defineşte prin sindromul de hidrops endolimfatic idiopatic. Mai exact: crize recurente, spontane de vertij (amețeală), hipoacuzie, senzaţie de plenitudine aurală şi acufene.

Bolile autoimune, precum lupus și artrita reumatoidă, patologiile tiroidiene și prezența anticorpilor antitiroidieni, alergiile sau anumiți factori alimentari pot fi declanșatori ai bolii Meniere.

Diagnosticul de boală Meniere este relativ dificil de stabilit, în special în perioada de debut când unele simptome pot lipsi din tabloul clinic. Femeile sunt ceva mai frecvent afectate decât bărbaţii, existând un raport de 1:1,3 între bărbaţi şi femei.

Boala Meniere este mai frecvent întâlnită la adulţi între decadele 4 şi 5 decât la tineri sau la copii. Există şi o agregare familială, conform unor studii 20% dintre membrii familiei având simptome. Aproximativ 50% din pacienţi pot dezvolta boala Meniere şi la urechea opusă după câţiva ani de la diagnosticul iniţial.

Boala Meniere pare a avea o etiologie multifactorială combinată cu o predispoziţie genetică cauzată de o mutaţie ce se află pe braţul scurt al cromozomului 6.

Diagnosticul clinic implică un istoric amănunţit al bolii şi un examen fizic complet, urmate de o evaluare audiologică şi vestibulară amănunţită. Investigaţiile imagistice au rolul de a exclude alte posibile etiologii ale sindromului cohleo-vestibular.

Boala Meniere nu se asociază cu mortalitate, ci cu morbiditatea produsă de diverse traumatisme prin cădere, cauzate de pierderea echilibrului.

Cum se manifestă

Episodul acut, în stadiile iniţiale se manifestă prin vertijul violent, spontan, pierderea fluctuantă a auzului, senzaţia de ureche plină şi/sau tinitusul acompaniate de senzație de greată sau vomă.

Episoadele pot dura de la 20 de minute până la 2-4 de ore. Pot să apară de mai multe ori pe săptămână sau distanţate la intervale de săptămâni, luni şi chiar ani. Simptomele pot să dispară fără să mai apară vreodată sau pot deveni atât de severe încât să fie invalidante.

Perioada dintre două episoade poate fi la unele persoane complet asimptomatică, în timp ce altele prezintă unele simptome. În stadiile tardive ale bolii Meniere pierderea auzului este mai pregnantă şi mai puţin fluctuantă.

Tinitusul şi/sau senzatia de plenitudine aurală pot fi mai puternice şi mai constante. Episoadele de vertij pot fi înlocuite de tulburări de vedere şi echilibru, cum ar fi mersul dificil în întuneric sau o pierdere bruscă a echilibrului.

Complicațiile produse de boala Meniere pot include:

• accidente și dizabilități cauzate de vertij;
• tinitus permanent
• leziuni provocate de căderi;
• anxietate, mai ales de debutul simptomatologiei;
• hipoacuzie și pierderea echilibrului cu caracter progresiv

Diagnostic

Deoarece diagnosticul diferențial este vast, este necesară o abordare multidisciplinară, realizată de medici din specialitățile: ORL, neurologie, cardiologie, endocrinologie, medicină internă, fizioterapie și recuperare.

Pentru diagnosticarea bolii se recomandă:

• teste de laborator pentru excluderea altor afecțiuni;
• examinări imagistice;
• audiometria;
• electrocohleografia
• pentru evaluarea vertijului se folosește testul pozițional Dix-Hallpike.

Tratament

Tratamentul ameliorează starea clinică în special în ceea ce priveşte vertijul, dar este ineficace pentru hipoacuzie şi pentru acufene. În boala Meniere la debut sau în plină criză se administrează antivertigionase, antiemetice, vagolitice şi sedative pentru circa 3-7 zile, în funcţie de intensitatea sindromului vestibular şi, în general, în boala Meniere sindromul vestibular este foarte intens.

Steroizii administrați oral, intravenos și intramuscular sau transtimpanic se administrează pentru efectul antiinflamator la nivelul urechii interne.

Între crize tratamentul poate fi cu diuretice (hidroclortiazidă, triamteren) cu monitorizarea obligatorie a nivelului de potasiu seric și a funcției cardiace precum și antivertiginos Betahistina 24 mg de 2x/zi timp de 3 luni.

Pentru pacienţii care nu răspund la măsurile conservatoare sau medicamentoase se poate recomandă injectarea intratimpanică de steroizi sau folosirea zilnică a unui generator de impulsuri toate cu rol in reducerea presiunii endolimfatice. Prin labirintectomie chimică, ce distruge ţesutul vestibular prin injectarea la nivelul urechii a unui antibiotic aminoglicozidic (gentamicină).

În ceea ce priveşte regimul de viaţă, este recomandată dieta hiposodată, hipoglucidică bogată în fibre, evitarea cofeinei, a alcoolului şi a fumatului, alimentele prea reci sau prea fierbinţi. Pentru a evita hipotensiunea posturală, se recomandă inspirul profund şi ridicarea lentă de pe pat sau scaun şi evitarea mişcărilor bruşte.

Tratament

Tratamentul sindromului este necesar pentru a reduce sau elimina evenimentele respiratorii, reducând astfel și riscurile asociate (boli cardiovasculare, metabolice, neurologice) sau accidentele produse de somnolența din timpul zilei. Modalitățile principale de tratament sunt reprezentate de:

Modalitățile principale de tratament sunt reprezentate de:

• terapia cu presiune pozitivă,
• dispozitivele de avansare mandibulară
• chirurgia somnului.

Cel mai obişnuit tratament prescris pentru apneea obstructivă în somn este CPAP (Continuous Positive Airway Pressure = presiune pozitivă continuă în căile aeriene), un aparat ce furnizează o presiune, ce deschide căile respiratorii, în special la nivelul faringelui, prevenind colapsul țesutului moale, eliminând astfel apneea în somn şi asigurând o respiraţie normală pe tot timpul nopţii. Aparatul are cuplată o mască confortabilă pe care pacientul o poartă în timpul nopţii. Terapia cu CPAP trebuie să fie de minimum 4-6 ore pe noapte pentru a fi eficientă prin reducerea somnolenţei, a evenimentelor cardiovasculare şi creşterea calităţii vieţii.